Credem ca a lasa un copil in fata unui televizor este cea mai simpla metoda de a scapa de grija celui mic. Pentru moment, pentru o perioada scurta de timp, pentru ca asa putem sa impacam si capra si varza. Doar ca la un moment dat asta va afecta precum un drog.

Privitul la televizor ar trebui sa fie limitat chiar si pentru adulti, mai ales ca asta duce la situatii de lipsa de miscare. Sedentarismul provoaca o serie de afectiuni, de la diabet la probleme cardiovasculare. Surpriza insa, asta afecteaza si pe copii. Acestia nu sunt exclusi a avea aceleasi stari si afectiuni, cand privitul la televizor, asta pe termen lung este ceea ce defineste viata lor.

Concret, se pare ca in 83% dintre cazurile de adulti care sunt supraponderali si cu probleme in acest sens in copilarie au exista episoade repetitive de cate 3 ore in care privitul la televizor era se pare activitatea preferata.

De cand s-a inventat „cutia cu sunete si imagini”, televizorul a castigat rapid increderea persoanelor de orice categorie. Nu se poate nega ca in aceasta maniera se raspandeste si informatia, cultura si asa mai departe. Doar ca rolul educational al acestuia este oarecum limitat. Asta face ca televizorul sa fie vazut ca un musai, element central in orice incapere.

Am ajuns sa dezvoltam o intreaga industrie in ceea ce priveste televizoarele. Am inceput sa vedem totul ca pe un stil de inalta clasa, cand lipsa acestei forme de divertisment face dintr-o casa o imagine a tristetii. Sa fie insa asta ceea ce ne dorim cu adevarat? Pentru ca la un moment dat am putea regreta ceea ce tine de televizor daca pana si viitorul unui copil pare atat de compromis.

Masura in toate. Asa cum si in alimentatie, divertisment si asa mai departe se cere masura si privitul la televizor trebuie sa aiba asta in vedere.